de Stefan zis Miu, cu drag

in care se arata ca nu i-am scris niciodata asa cum i-am promis. sau poate o singura data. candva. acum vreo 3 ani m-a rugat sa-i scriu o vedere sau o foaie la calculator, dar asa mai mare, sa citeasca usor. uitam adresa instant si uitam s-o cer sau renuntam pur si simplu.
azi am aflat intamplator ca s-a stins ieri. distrus, stors, macinat, chinuit, desfigurat de boli dintre care cea mai urata ar fi fost o forma de cancer, se zice. a trait 84 de ani vigurosi si energici si un an stresant, dureros. in total 85. i-a dus pe cele un pic peste 50 de kile ale lui in general cu veselie, judecata, generozitate, grija fata de altii.

a crescut 4 copii si 4 nepoti si a gazduit din cand in cand un al cincilea. pe mine. care n-am avut pentru el nici rabdare, nici intelegere, ci o respectuoasa forma de afectiune, poate chiar un fel de dragoste.
doar era Miu, omul care-o punea la punct pe mama, pe care-l iubea toata lumea, care ma ferise de-o capra de anul nou, imi daduse porumb copt (pe care m-a avertizat sa nu-l combin cu lapte si cirese), m-a curatat de balega dupa prima si ultima mea zi cu vaca, mi-a dat „soreanca”, mi-a aratat cum se face o prispa din lut + balega de cal, mi-a explicat frumos ca nu-i bine sa dai cainelui pui de gaina si nici rate la porci, ca vaca trebuie respectata, ca vinul e de la Dumnezeu, ca fetele n-au ce sa caute cu toporul in mana cand is facute sa tina un pix si sa se faca „mari” din asta, m-a dus la descantat la o baba cand am fost bolnava, mi-a spus ca e timp pentru toate cand ai grija sa se intample toate „cum e randul”, mi-a spus sa fiu mai linistita. si mi-a zis mereu ca sunt desteapta. Miu cel vesel si drept s-a aflat deseori in spatele solutiilor crizelor financiare prin care mai treceam prin Cluj, din cate am aflat. desi nu i-am oferit decat extrem de putine vizite din suflet. sa fie vreo 5?
cred ca e singurul om pe care nu l-am contrazis niciodata cu nimic. sper ca n-am facut asta. pt mine el si bunica erau aproape, la 40 de kilometri de oras, nu simteam neaparat nevoia sa-i vad, mai ales dupa vacantele in care mi se paruse total aiurea sa petrec timp pe-acolo. erau cumva nadejdea in rezistenta, in tot ce-i bun si poate tine piept timpului. chiar daca  i-am gasit ultima oara teribil de batrani si bolnavi, i-am perceput tot ca in copilarie: un cuplu unit, doi oameni buni care au grija unul de altul.
Miu n-a avut multa scoala. dar facea cele mai rapide socoteli cu creionul pe hartie.  Miu gandea sanatos, chiar daca nu traia neaparat la fel. In logica lui isi gaseau loc de frunte munca si respectul. Iar familia i-a fost grija cea dintai.
As fi vrut sa-l cunosc mai bine. Sa aflu mai multe despre devenirea lui, despre toata trecerea lui prin lume, dar am amanat mai mereu apropierea si „efortul” ascultarii. Pt. ca mi s-a parut ca-l stiu dintr-o privire. Si ca privirea aia imi aminteste de intregul pe care l-a vazut posibil si de teama pe care i-am facut-o piedica.

Miu a plecat, o casa e goala. Dar locul lui e acelasi.

Matale nu stii, dar mi-ai placut. Si-mi pare tare rau, pentru tot. Stiu ca ai inteles, ca ai iertat de-a fost ceva de iertat.
Ramas bun, bunicule Paduraru cunoscut Stefan zis Miu, cu drag. E tot ce mai pot sa-ti scriu acum mare, pe calculator

Anunțuri

de sarbatori si normalitati de final de an

in care se arata salutari si urari de bine tuturor.  de alea traditionale cu sens plin, gen  sa va fie casa – casa/ masa – masa cu care stramosii nostri reuseau sa exprime dorinta acenstrala de implinire personala si bine colectiv.

nu bilantzez, ca n-are sens. spun doar multumesc.  si sper ca „imi doresc” se va trasforma in „sunt” in foarte multe contexte. care de care mai personale.

zilele astea am  stationat in urbea natala. am „impodobit” in 5 min un brad artificial, am mancat diverse ciorbe, fripturi, salate si deserturi, am mers pe jos in total 40 minute in 4 zile, am vorbit in total 5 ore in acelasi interval, am visat destul de urat si am vazut oameni adica rude si prieteni, mainly faini.
m-am obisnuit cu faptul k nu mancam niciodata acasa impreuna, ca de fapt nu mai exista acasa de mult, cel putin nu aici,  si cand e, ei nu sunt prin preajma. le simt uneori lipsa cand suntem aproape.  asa cum ii stiu in mintea mea. dar in sfarsit m-am obisnuit, am inteles, in sfarsit, si e ok. e o bucata din realitatea mea.

la vreo 40 de km est de aici, unde viscoleste rau acum stau doi batrani simpatici, parintii mamei. i-au spus azi ca radu vasile era destept si frumos, ca geoana e un domn (de aia  lumea a  botezat un deal cu numele lui, intr-un sat gospodarit pe bune de un pesedist cool si iubit de lume) si nu-i poarta pica pt ca nu i-a dat galeata, ca relatia asta intre basescu si udrea are ceva necurat si ca orasenii se strica la cap si strica lucruri, ba chiar ii lasa pe altii sa-si bata joc de ei si nu asculta radio. cica nu asculta in general

la vreo 200 de km nord, va implini 80 de ani tanti aurica – asa cum ii spun cunoscutii. sau mama – cum ii spun cei doi nepoti. locuieste singura si se gospodareste cu 350 lei pe luna cat are pensia de cand au stabilit minim-ul ala, gen.  la ea e cald, curat si gasesti mancare buna, de regim (de fapt toate alea de sarbatoare dar cu mai putin zahar, sare sau ulei:0).
si-a dorit sa cunoasca pe cineva anul asta. care sa ma tina de mana si ea sa dea din cap atunci, sa-si aranjeze baticul si sa-mi spuna ca o sa fie bine, acum cand stie ca sunt „pe maini bune”. faptul ca nu i s-a implinit dorinta asta acu i-a lasat niste urme ciudate pe obraji.  de craciun, i-am sapat doua riduri, le-am vazut cum incep, cum se termina linistite, catre coltul gurii care  a zambit, de parca-i zicea tot sufletul cum si ce sa faca si sa spuna la plecare.

copacul meu aici nu mai are radacini. sau nu se mai vad.  e un brad intr-un suport rotund, auriu, de plastic. timpul e marcat de vechimea unor lucruri, mainly maruntzishuri sau de evenimente traditionale.

azi, in urma cu 29 de ani, am baut prima data vin. am fost botezata cu apa rece si lumea s-a bucurat. cineva ar fi zis ca destinul a ales ziua inchinata primului martin crestin pt asta, iar altcineva a plusat cu „sa nu-si piarda niciodata speranta”.

o sa fie bine. chiar daca vom fi mai departe de unii si mai aproape de altii.  daca ne reinventam sau nu. let’s not deny what’s real in imediata apropiere. sa fim aproape de cei care ne arata ca au nevoie de noi, care ne doresc si care se intampla sa ne fie dragi.  fara orgolii, langa. alaturi. sau impreuna.  as real and warm as possible. clipele astea ar straluci cel mai tare in bradul anului vostru.

LA MULTI ANI!

de familie si tiganii din Tabu de mai

in care se arata scuze ca am uitat sa notez linkul la unul din cele mai faine articole din numarul de mai al revistei Tabu. ca mi-am amintit acu dupa o conversatie cu mama care-a zis ceva de codu familiei.

deci citit pe Tabu mai multe despre tamango, Aurica si alte lucruri faine de descoperit: „Noul cod al familiei”